Se vorbește în ultimii ani în unele think-tank-uri occidentale despre o nevoie de convergență parțială și chiar de fuziune parțială între sectorul public și cel privat. Pe ansamblu, ar fi câteva motive principale.
Pe de o parte, reintrarea lumii
într-un ciclu de tensiuni geopolitice de termen lung (o eventuală înțelegere privind
Ucraina nu va schimba suficient acest aspect) împinge spre lanțuri de aprovizionare
cât mai sigure și, doar subsidiar, cât mai ieftine, pentru produsele și
serviciile esențiale pentru populație.
Tensiunile geopolitice
presează și spre orientarea unor sectoare ale economiei către tipuri de
producție care să permită o autonomie militară națională sau măcar pe blocuri regionale
chiar dacă, nici aici, mecanismele de piață, singure, nu ar stimula aceasta.
De asemenea, sfera
holistică de acțiune a războaielor hibride diminuează limitele tradiționale
dintre sectorul public și cel privat din perspectiva securității unui stat și
necesită strategii de contracarare tot holistice.
În fine, pentru că cele de
mai sus vor genera costuri suplimentare însemnate timp de decenii, iar
Occidentul deja era foarte presat economic, căutarea celor mai bune practici din
ambele sectoare, dar și a unui nou echilibru în societate, devine o necesitate
pentru orice guvernare responsabilă.
Dar astfel de convergențe/reașezări
nu sunt simplu de făcut.
Echilibrul actual între
beneficii, beneficiari și contributori nu este sustenabil, însă fiecare tinde
să creadă că reformele ar trebui să-i privească mult mai mult pe ceilalți.
De altfel, vedem tensiuni politice,
sociale, economice, dar și ideologice mai peste tot în lume, nu doar în Occident
(în plus de implicațiile inteligenței artificiale deja în extindere).
SUA fiind, ca de obicei, mult
mai pragmatică, a demarat deja numeroase schimbări care avansează rapid, chit
că cu daune colaterale și erori care se adună. Obiectivele și strategia geopolitică
provin mai mult din sectorul public, modul de atingere a lor și bunele practici
fiind, însă, căutate mai mult în sectorul privat.
UE, pe ansamblu, se mișcă semnificativ
mai lent pentru moment, având un diferențial mare de parcurs între obișnuințele
de beneficii și costul unei suveranități reale, încă fiind prea ideologizată artificial
la nivelul unora din elitele actuale și având un sector public semnificativ mai
influent la nivel decizional la Bruxelles decât cel privat (la americani fiind
invers). În plus, strategia americană îi și generează deja cheltuieli suplimentare
notabile, iar viteza de decizie este afectată și de dificultatea de armonizare
a unui număr mare de membri. O serie de instrumente
adoptate relativ recent, precum SAFE, reflectă, însă, conștientizarea faptului
că noul mod de a face geopolitică la nivel global este unul de termen lung și
că acesta îi expune structural pe cei ce ar rămâne nepregătiți.
Dar ce vreau să spun, în
principal, în acest articol privește România.
Ca în toate statele fost
comuniste, ideea de convergență parțială între sectorul privat și cel public,
ba chiar de fuziune parțială, sună de principiu atractiv pentru unele segmente de
decidenți și de populație.
Deși ideea respectivă
implică o întâlnire pe la mijloc, ea tinde să fie văzută la noi ca însemnând că
sectorul public va dirija pur și simplu mult mai mult sectorul privat și va și
prelua, eventual, din el.
Or, o astfel de
interpretare nu ar avea cum să fie decât păguboasă pentru România, numeroase
abordări din sectorul public, așa cum e el acum, nefiind pur și simplu sustenabile
nici pentru zonele actuale. Volumul de dezechilibre și excese, confirmat și de
dezvăluirile din ultimul an, este încă mult prea mare.
Este, astfel, important să
fie evitate 3 riscuri în modul de configurare a strategiilor finale pe care se
va merge în privința respectivă.
Este vorba despre riscul de
confuzie, riscul de obsesie și riscul de subestimare a unor realități la
nivelul statului însuși.
Confuzia tinde să se
manifeste deja la nivelul unor segmente decizionale (și populaționale) pe 3
paliere principale.
În primul rând, se face
frecvent o confuzie între eficiența de rezultat a statului și eficiența de cost.
Pentru că statul are
monopolul emiterii legislației, al emiterii mai tuturor autorizațiilor, precum
și al folosirii forței și are și resurse mari pe care le poate concentra, el
reușește frecvent să atingă în primă fază rezultatul dorit dacă e vorba de ceva
fizic/tangibil (o autostradă, o clădire nouă mare, o fabrică anume, mai multe
produse de un anumit tip printr-o schemă de ajutor pentru producătorii relevanți
etc).
Dar costul este, de
regulă, semnificativ peste optim din motivul principal explicat de mult timp de
Thomas Sowell (și alții) – și anume că, în medie, oamenii nu au grijă de banii
altora cum au grijă de propriii lor bani. Statul fiind format din
oameni și cei cu putere de decizie pe diverse bugete cheltuind bani care nu le
aparțin, modul de cheltuire tinde structural, în medie, spre mai mult risipă și
mai puțină grijă. Aceasta nu înseamnă că ar
fi alternative mai bune pentru gestionarea unor domenii specifice (de exemplu,
politica externă, poliția, justiția, armata, controlul unor domenii etc), dar e
important de înțeles că modelul însuși nu este unul adaptat cheltuirii eficiente
a banilor prin chiar natura sa.
În al doilea rând, confuzia
de mai sus ține și de faptul că se compară mase diferite.
Dincolo de puterile de
monopol ale statului pe zona legislativă și de folosire a forței amintite și
mai sus, a compara rezultatul acțiunii statului cu cel al unei companii private
sau chiar al unei întregi industrii e – de multe ori – ca și cum ai compara punctual
o echipă de fotbal de zeci de jucători cu una formată din 2-3 jucători.
Chiar dacă cei 2-3
jucători ar fi de Cupa Campionilor, o echipă de zeci de jucători va părea, de
regulă, mai bine de implicat într-un meci anume. E mai greu să se observe că se
compară mere cu pere sau că, după ce s-a atins rezultatul inițial, echipa de zeci
de jucători de multe ori a plecat să se concentreze pe altceva și zona de
acțiune anterioară se duce deja „la vale” sau necesită blocarea de resurse mari
în cvasiperpetuitate pentru păstrarea rezultatului.
Nu în ultimul rând, se
face frecvent și o confuzie morală dezechilibrată. Se tinde să se asocieze
sectorul privat cu urmărirea deșănțată și fără scrupule a profitului, pe când,
sectorul public, cu urmărirea diligentă și dezinteresată a interesului general.
Or, ambele sectoare sunt
formate din oameni și natura umană este, evident, în medie aceeași. Tendința de
a lua decizii în propriul interes este larg răspândită atât în „public”, cât și
în „privat”. Doar formele de exprimare diferă în funcție de locul și cadrul de
desfășurare a activității, marja de a face, nu face, întârzia sau accelera ceva,
stimulentele pentru comportamente bune sau rele, riscul real de sancțiuni,
tăria morală a fiecăruia etc.
Mai mult decât atât, segmentele
din sectorul public cu rol pe bugete/cheltuieli sunt, de fapt, mai expuse, în
medie, presiunii spre comportamente imorale, măcar pentru faptul că gestionează
banii altora, fiind mai tentate să fie mai puțin atente cu ei, și îi mai și
colectează, în ultimă instanță, cu forța de la contribuabili (prin acte
normative sau prin executare silită).
Faptul că la noi – spre
deosebire de alte state care au dezbătut de secole modul de funcționare a naturii
umane și exercitării puterii – nici nu au existat în ultimii 35 de ani mecanisme
puternice de transparență, limitare și sancționare a abuzurilor de poziție și
cheltuială, a și dus, în timp, la anomalii la scară mare.
Așa am ajuns să avem un salariu
mediu în sectorul public cu aproximativ 15-20% mai mare decât cel din privat, după
ce a fost și cu 25%-45% mai mare în majoritatea ultimilor 20 de ani (decidenții
au fost mai relaxați pe subiect pentru că nu au dat de la ei și au avut avantaje
politice sau de ego), concedii, tot acolo, de multe ori cu aproximativ 50% mai
lungi (aceleași motive), prime de pensionare de zeci de mii de euro la unele companii
de stat, segmente însărcinate cu aplicarea dreptății în țară care pot ieși la
pensie cu 16-17 de ani înaintea celorlalți români (la speranță medie de viață
similară), aproximativ 90% din cheltuielile statului alocate salariilor și
pensiilor și o administrație publică cu peste 60% mai mare ca acum 20 de ani.
Cele de mai sus nu
înseamnă, desigur, că segmente mari din sectorul public nu-și desfășoară
activitatea într-un mod absolut decent/profesionist.
Nu înseamnă nici că nu ar
fi numeroși români din sectorul privat care dau sau încearcă să dea „tunuri”, pe
lângă o evaziune fiscală destul de larg răspândită la firul ierbii etc.
Dar, lăsând cifrele de mai
sus la o parte, o simplă observare a mediei clasei politice actuale, precum și
a multor puncte administrative de decizie pentru cheltuirea banului public sau pentru
relația cu cetățeanul, arată că slăbiciunea morală de pornire (gestionarea banilor
altora și care sunt colectați, în ultimă instanță, cu forța) nu a fost, de
regulă, echilibrată prin mecanisme corecte de verificare, stimulare și
transparență, ci mai degrabă speculată prin mecanisme care scot în destule situații
ce este mai rău din oameni în ambele sectoare – public și privat.
Este un aspect care ține
parțial de a doua problemă la care mă refeream mai sus. Este vorba despre
obsesia controlului – observabilă la nivelul unor segmente din instituții
publice românești importante. Problema nu este atât a obsesiei respective în
sine, cât a modului în care aceasta se manifestă.
În primul rând, după cum
am detaliat cu o altă ocazie, gradul de control populațional și economic exercitatdirect într-o țară este, de obicei, invers proporțional cu cel de
prosperitate. Motivul este simplu – segmentele cu cel mai mare potențial
meritocratic (și, deci, de productivitate) dintr-o societate nu reacționează
bine la forme de control prea direct și atunci nu cooperează corespunzător sau
emigrează, țara respectivă producând, astfel, mult mai puțină prosperitate în
pasul doi.
Este ceva ce a înțeles
foarte bine China după momentul 1989 (implementând un sistem în general
indirect în materie).
Mai relevant pentru
ultimii 35 de ani de la noi este faptul că obsesia controlului s-a manifestat
prea des prin instrumente de șantaj, nu de convergență de valori (patriotism
real). Slăbiciunile morale ale multor decidenți nu au fost văzute sistematic ca
probleme de contracarat, ci mai degrabă ca oportunități de controlare a lor.
Este posibil să fie vorba aici
și de o inerție de abordare din perioada comunistă.
Pentru că în ultima decadă
a comunismului la noi, nici segmentele din conducerea statului nu mai credeau
în ideologia respectivă, s-a produs o mutație la două capete.
În „interiorul” „deep
state” pare că s-a mers mai mult (prea mult) pe o îndoctrinare de tip pur militar,
de genul nu doar ascultare de ordine, ci și bullying intern și a crede automat ce
spune șeful, că are el sigur surse suplimentare, precum și pe un naționalism tradiționalist,
dar, ambele, de destule ori slab fundamentate pe informație de calitate pe domenii
foarte importante pentru prosperitatea unui stat. Așa am ajuns, ca țară, nu
doar să avem destui reprezentanți care să se refere doar la daci, nu și la
romani, când vorbesc de istoria României, ci și reprezentanți care sunt sincer
patrioți, dar acționează regulat împotriva interesului economic real actual al
României (pe lângă reprezentanți de tip mafiot). În timp ce unele state înființează
școli de război economic pentru a se proteja de alții, la noi sunt segmente
interne care îl practică față de propria economie națională.
În „exteriorul” „deep
state”, inclusiv în cadrul „nomenclaturii”, pare că s-a mers mai mult (mult
prea mult) pe șantaj. Aceasta a dus în timp la facilitarea accesului în
politică și administrație a unei ponderi prea mari de decidenți slabi
meritocratic și încă și mai slabi pe zona de integritate, cu toate consecințele
aferente.
Or, o reechilibrare în
favoarea unui „control” bazat în principal pe convergență de valori e singura
care poate da șanse rezonabile României în următorii 10 ani. Cel puțin în
zonele nodale de decizie, precum și în punctele importante simbolic (pentru
modele bune în societate), această modalitate de „control” este esențială.
De altfel, dacă ne gândim
la principalii vectori folosiți de state pentru caracterizarea și recrutarea de
agenți străini – MICE (money, ideology, coercition and ego – bani, ideologie,
coerciție și ego) – patriotismul real este singurul care ar putea ajuta o țară
destul de mică, precum România, să se protejeze și dezvolte, toate celelalte
putând fi depășite ușor de mijloacele mai mari/puternice ale altora.
Desigur, chiar și
patriotismul poate să nu împiedice decizii eronate pentru o țară dacă nu e unul
„suficient de competent”, putând fi și manipulat în diverse grade.
Aici ajungem la a treia
problemă de avut în vedere – riscul subestimării unor realități foarte
importante pentru decizii.
Un prim aspect de înțeles
aici este că una este să reglementezi sau să sprijini economia, alta este „să
faci” economie (în domenii cu adevărat concurențiale). Ultima este mult mai complexă/grea. Pe lângă faptul că e vorba
de competențe profesionale diferite, orice implicare extensivă a statului în a
face direct economie se lovește structural și de slăbiciunea inițială – oamenii
nu gestionează în medie mai bine banii altora decât gestionează banii proprii,
mai ales pe termen mai lung.
Aceasta nu înseamnă că nu
ar putea fi (și nu trebuie) implementate mecanisme de control și eficientizare
etc. (alte state au făcut-o), dar o convergență forțată, fără mecanisme noi
dedicate și fără o „curățenie” puternică prealabilă în zonele care ar
avea relevanță pentru succes, doar ar extinde unele boli și cangrene și la
bucățile din economie și stat care merg.
Un al doilea aspect de
avut în vedere este acela că libera circulație a capitalurilor cuplată cu incertitudinea
extremă globală, suprapunerea de crize și viteza cu care evoluează lucrurile reclamă
politici publice adaptate din partea României în următorii ani.
Aceasta nu înseamnă că trebuie
lăsat sectorul privat să-și facă integral propriile reglementări (interesul direct
ar genera frecvent reglementări prea dezechilibrate).
Dar sunt numeroase zone
unde este nevoie de măsuri care să ofere predictibilitate și o atractivitate suficientă
față de ce se întâmplă în alte țări pentru creșterea investițiilor în România.
Statul trebuie, desigur,
să se protejeze atent, dar burzuluirea la investitori, lecții grăbite (hai, că
vă arată statul cum se face, cu toate confuziile de mai sus), lăsarea investitorilor
fără nicio coordonare reală a statului în spate, la cheremul avizelor și
autorizațiilor a zeci de autorități din care unele au capabilități practice
insuficiente sau chiar comportament de prădători, neprotejarea lor de abuzuri,
inclusiv legate de grupuri de presiune artificială etc., măsuri excesive sau greșite
de-a dreptul, lipsa unei strategii bune privind războaiele hibride etc. – au
devenit un lux mult mai costisitor în noua lume care se configurează.
Complexitatea și
dinamismul lumii actuale reclamă, dimpotrivă, grupuri de lucru apolitice din
partea statului și sectorului privat pe toate subiectele cu miză mare.
În concluzie, o convergență parțială a
sectoarelor public și privat este, într-adevăr, necesară. Zonele/practicile reciproce
de urmărit, palierele și gradele de intervenție trebuie, însă, calibrate foarte
atent, având în vedere riscurile de mai sus.
Este important să fie
promovate reforme structurale, precum și mecanisme care să stimuleze parteneriatele
și ce e mai bun din ambele sectoare (public și privat) și să fie reduse numeroasele
mecanisme și politici publice care fac în prezent contrariul.
Siguranța și prosperitatea
României vor depinde la propriu de asta.