România trăiește în aceste zile un fel de miracol sumbru, unul dintre acele momente rare când vălul se ridică și vedem cu toții, deodată, același lucru, chiar dacă îl numim diferit și chiar dacă tragem din el concluzii opuse.
Progresiştii și suveraniștii, tabere care în mod normal se urăsc cu o intensitate violentǎ, privesc acum împreună cu aceeași oroare în ochi spre aceeași prăpastie, chiar dacă unii văd acolo capturarea justiției de către servicii, iar alții trădarea idealurilor naționale de către oportuniști care au confundat patriotismul cu afacerile personale.
Dincolo de diferențele de limbaj și de reflexele tribale, ambele tabere au ajuns în același punct: conștiința că sistemul în care trăim nu poate fi reparat din interior, că orice încercare de reformă e absorbită și neutralizată de o mașinărie care a învățat să transforme orice criză în oportunitate pentru propria supraviețuire.
Această conștiință comună ar trebui să fie un motiv de speranță, și cu siguranță vor exista voci care vor încerca să “vândă” acest moment ca pe o oportunitate istorică, ca pe o fereastră care se deschide, ca pe un nou început posibil.
Io nu cred în această poveste, și nu pentru că aș fi cinic sau pentru că mi-ar lipsi imaginația necesară să visez la o Românie diferită, ci pentru că am urmărit prea mulți ani, zi de zi, felul în care acest sistem funcționează, felul în care își regenerează țesuturile, felul în care transformă orice revoltă în spectacol și orice reformator în complice sau în cadavru politic.
Problema fundamentală a României nu este corupția, deși corupția este omniprezentă și otrăvitoare. Problema nu este nici securismul, deși securismul a metastazat în fiecare instituție și în fiecare centru de putere.
Problema este că aceste două forțe au fuzionat într-un organism de tip alien care nu mai are nevoie de ideologie, care nu mai are nevoie de legitimitate, care nu mai are nevoie de nimic altceva decât de propria perpetuare.
Corupția și securismul au devenit un singur sistem imunitar care atacă orice corp străin, fie că acel corp străin se numește justiție independentă, presă liberă sau simplu cetățean care refuză să se conformeze. Nu mai vorbim despre oameni răi care fac lucruri rele pentru că sunt lacomi sau pentru că sunt bolnavi de putere, vorbim despre o structură care funcționează automat, care nu are nevoie de comandament central, care se reproduce prin inerție și prin complicitate difuză.
Când progresiştii strigă că justiția e capturată, au dreptate, dar nu văd că și ei au fost capturați, că instrumentele lor de luptă au fost confiscate, că protestele lor sunt tolerate exact pentru că nu deranjează pe nimeni, că indignarea lor selectivă îi face utili sistemului pe care pretind că îl combate. Unde erau judecǎtorii din materialul Recorder acum un an? Cǎ doarǎ capturarea Justiției despre care vorbesc ei era valabilǎ și acum un an sau doi… Şi nu vi se pare nimic suspect cǎ Zeița, al cǎrei mandat la EPPO expirǎ, este tot mai implicatǎ în scandal, cǎci ar mânca şi gura ei o funcție de şefǎ in noua Unitate Anti-Corupție ce se creeazǎ în SRI?
Când suveraniștii strigă că au fost trădați de liderii lor, au şi ei dreptate, dar nici ei nu văd că această trădare era inevitabilă, că oricine ajunge suficient de sus în ierarhia puterii este obligat să aleagă între compromis și anihilare, și că cei mai mulți, poate toți, aleg compromisul, nu pentru că ar fi slabi sau corupți de la început, ci pentru că sistemul e construit astfel încât să nu existe altă cale de supraviețuire.
Momentul pe care îl trăim acum, această iritare simultană a ambelor tabere, această conștiință comună a dezastrului, nu va dura.
Peste câteva săptămâni sau câteva luni, fiecare tabără se va întoarce la reflexele ei, la dușmanii ei preferați, la iluziile ei confortabile.
Progresiștii vor continua să creadă că problema e doar PSD-ul sau doar serviciile sau doar lipsa de educație a populației.
Suveraniștii vor continua să creadă că problema e doar la trădătorii din interior sau doar despre presiunile externe sau doar propaganda occidentală.
Și sistemul va respira ușurat, pentru că atâta timp cât românii se luptă între ei, nimeni nu se luptă cu el.
Dar să presupunem pentru o clipă că s-ar întâmpla un miracol, că cele două tabere ar reuși să vadă că au același dușman, că ar reuși să depășească reflexele tribale și să formeze o coaliție a deznădăjduiților.
Ce s-ar întâmpla atunci? Cred că răspunsul e simplu și brutal: sistemul ar recurge la violență. Nu neapărat la violență fizică, deși și aceasta rămâne o opțiune, ci la violența mai subtilă a distrugerii economice, a compromiterii personale, a izolării sociale.
Fiecare dintre noi are vulnerabilități, fiecare dintre noi poate fi șantajat sau intimidat sau pur și simplu epuizat. Sistemul are timp infinit și resurse nelimitate, iar noi avem doar viețile noastre finite și energia noastră limitată.
Scriu aceste rânduri fără plăcere și fără mândria celui care a avut dreptate.
Vǎ scriu de ani de zile opinia mea, cǎ România nu mai poate fi reformatǎ.
Mi-aș dori să pot oferi o soluție, un plan, o cale de ieșire. Mi-aș dori să pot spune că există ceva ce putem face, individual sau colectiv, care să schimbe această ecuație. Dar nu cred că există, sau mai exact cred că orice schimbare reală ar presupune un cost pe care foarte puțini sunt pregătiți să îl plătească.
Pentru a descarcera România din ghearele de oțel ale acestui Alien hibrid ar trebui mai întâi să acceptăm că România pe care o știm, România în care am crescut și în care ne-am construit viețile, nu va supraviețui acestei descarcerări.
Ar trebui să fim dispuși să pierdem totul pentru a câștiga ceva ce nici măcar nu putem vizualiza clar, ceva ce există doar ca negație a prezentului, nu ca viziune a viitorului.
Pentru a fi liberi trebuie să fim dispuși să murim, dar tocmai atașamentul nostru de viață, de normalitate, de micile noastre bucurii și de micile noastre siguranțe, e cel care ne face oameni și nu fanatici.
Sistemul contează pe această umanitate a noastră, pe faptul că ne iubim copiii mai mult decât ne urâm opresorii, pe faptul că preferăm o viață mediocră, dar previzibilă, unei morți eroice, dar inutile. Și are dreptate să conteze pe asta, pentru că aceasta e natura umană, și orice strategie de eliberare care ignoră natura umană e sortită eșecului.
Singurul lucru pe care îl putem face este să refuzăm să uităm, să refuzăm să ne întoarcem la confortul iluziilor noastre, să continuăm să privim în prăpastie chiar dacă prăpastia ne privește înapoi.
Singurul act de rezistență care ne-a mai rămas este să spunem adevărul, chiar dacă adevărul nu schimbă nimic, chiar dacă adevărul ne face doar mai triști și mai singuri.
Tocmai această persistență în deznădejde e ultima formă de demnitate pe care o mai putem revendica, ultima dovadă că nu am fost complet învinși, că există încă în noi ceva care refuză să se predea.
Nu știu dacă e de ajuns, și bănuiesc că nu e.
De aia oameni ca mine trebuie susținuți in concret, fiindcă nu mai sunt mulți nebuni care să caute adevărul.